|
Biograafia ivan ion ovidiu
Mă simt ca un uliu însetat de mine.
Mă mușc, îmi curge sângele, degeaba.
Durerea e prea mică
Mă mușc încontinuare, îmi rumeg pripria-mi carne,
Sângele îmi alunecă pe haine, nu mai contează,
Încerc să aflu ce e durerea.
Nimic nu ajunge să mă facă să uit, totul mă doare,
Sufletul îmi e rănit, e zgârâiat acolo unde nimeni nu poate ajunge.
Corpul nu mai înseamnă nimic, e doar un morman de carne și oase.
Ce gust bun are sângele!
Sufletul meu e doar un coÈ™ de gunoi plin de sentimente,
Greutatea iubirii mă copleșește, nu mai fac față plăcerii de a ma scrijeli.
Vreau gheare de uliu să pot ucide viața din mine,
Vreau cioc de vultur să-mi pot smulge urechile și ochii,
Să nu mai aud, să nu mai pot vedea ploaia de ură și de ignoranță ce mă udă.
Cuvintele nu mai au viață, viața nu mai are cuvine.
Totul e doar imaginația mea, viața nu exista, nimic nu e real,
Doar durerea face totul vizibil.
Ura îmi înțeapa neființa, infinitul devine vizibil.
Ura se masoară în momente de singuratate,
Viața se masoară în clipe de suferință...
Zilele și nopțile sporesc așteptarea neființei.
Fiecare secundă pare o picătura chinezeasca într-un ocean de chinuri,
Orice gând e ca un fulger lovind impulsul inimii.
Cea mai mare plăcere, e durerea de a uita...
|
Soovitame Lugeda
