|
Biograafia Barbu Paris Mumuleanu
Barbu Paris Mumuleanu (n. 1794, Slatina - d. 21 mai 1836, București) a fost un poet român. A fost autodidact. Primele sale versuri, compuse în manieră anacreontică, promovau o filozofie hedonistă, citând dragostea și plăcerile vieții. A scris versuri în spiritul vechi al vremii, asemănptor ca stil cu cel al lui Costache Conachi și Ienăchiță Văcărescu. A scris poezii erotice, senzuale dar monotone. Are tendințe filozofice și sociale dar nu reușește să clarifice niciuna din cele două. Ulterior a evoluat spre iluminism. După modelul lui La Bruyère, a combătut viciile sociale într-o suită de portrete care satirizează pe parveniți, pe lingușitori, zgârciți, înfumurați, flecari, pedanți etc. (Caracteruri, 1825). Postum i s-a tipărit de către Ion Heliade-Rădulescu un volum (Poezii, 1837), de orientare clasică și preromantică. A colaborat la „Curierul românesc”.
A fost susținut și apreciat de Ion Heliade Rădulescu și a avut succes față de contemporani. Mihai Eminescu i-a atribuit epitetul de „Glas de durere”, în „Epigonii”.
Istoricul german Hagen Schulze, în lucrarea „Stat și națiune în istoria europeană” apreciază rolul de normator al limbii române pe care Mumuleanu l-a jucat în procesul de cristalizare a națiunii române. În opinia lui Schulze, Mumuleanu a ridicat româna de la stadiul de dialect al țăranilor la rangul de limbă literară, asemănător rolului jucat de Ivar Aasen pentru limba norvegiană, sau Adamantios Korais pentru limba greacă.
Opera
* Rost de poezii, adecă stihuri (București, 1820)
* Caracteruri (București, 1825)
* Poezii (București, 1837, ediția I. Heliade Rădulescu)
* Scrieri, oferite de Rodica Rotaru în 1972
|
Soovitame Lugeda
