Habar n-aveau
Ca frumusetea omului intrece omul in masura.
Traiau ca sa gandeasca, gandeau spre-a nu vorbi,
Traiau doar ca sa moara si n-aveau nici un rost,
Iar nevinovatia si-o regaseau in moarte.

Si botezand-o: bogatie,
Au randuit cumau crezut mai bine
Mizeria, iubita lor.

Si mestecand in dinti flori si surasuri
Nu-si gaseau inima decat in varful pustii,
Habar n-aveau de blestemele oropsitilor
Ale acestor oropsiti ce vor scapa de grija maine.

Prin vise fara soare ei deveneau eterni
Dar pentru a preface norii in tarana
Din vise coborau fara sa-nfrunte cerul.
Sfarsitul lor si noaptea lor
Si umbra lor cea minunata:
Durere,-
Durere pentru oamenii ceilalti.

Pe-acesti dusmani nepasatori noi ii vom da uitarii.

In scurta vreme
Multimile de oameni
Vor repeta aceasta clara flacara cu glas scazut,
Aceasta flacara pentru noi doi,
Aceasta hrana a rabdarii noastre,
Pentru noi doi, oriunde, sarutul celor vii.