Mi-e inima o rană de doliu și de sânge.
Atâtea suliți arse prin ea au străbătut,
Că-n ochi nu-mi mai rămase nici lacrimi pentru-a plânge
Pe florile uitate de vara ce-a trecut.

O, muză, tristă muză! sub ceruri vagi și pale,
În norii blonzi de toamnă, sub zările-azurii,
Eu te-ntrevăd, cu ochii deschiși - două opale -
Cu păr ce rourează în valuri aurii.

Pe lungi vestminte albe în ale căror cute
Și-ascund uitate raze de soare ostenit,
Și moarte foi pe care pădurile tăcute,
Pe când cădea amurgul, în păr ți-au risipit.

O, muză blândă! în mâini de ceară fină
Ai florile uitării ce veșnic le cătai,
Să adorm iubirea-mi tristă ce-n inimă-mi suspină
Eterna nostalgie pe părul ei bălai.

Pe buzele-ți pălite tu porți cântări vrăjite;
În tainele de seară, printr-un suspin de foi,
Se-aud cum se strecoară în note risipite,
Ce dorm pe nesimțite durerile din noi.

Din nori coboară, muză; dă-mi florile uitării
Și spune-mi la ureche ce cântece ascunzi,
Pe liră fă să treacă zefirul inspirării,
Să uit că mări visează în ochii ei profunzi.