"Et puis, nous sommes morts sur la mousse
Très loin, tout seuls parmi l'ombre douce
De ce bois intime et murmurant."
Valéry


Îmi pare ziua prea frumoasă azi
Palidă prietenă de singurătate,
Când zăresc tăcutele cărări printre brazi
Cu duhul morții rourate.

Îți amintești? rătăceam prin ierburile ude,
La marginea pâraielor prea repezi, prea umbroase;
În zare dâmburile ne păreau feude
În care vântul clătina păduri de oase.

Apoi, treceam prin pădure...
Poienile prin paltini pluteau ca niște unde.
Atunci simțeam cum mă pătrunde
Negrul ochilor tăi, de mure.

Amurgul era năvod,
Noi pribegi alungați de zi.
Limanul mirific ne amăgi
Pe heleșteu de sânge să arcuim un pod.

Seara ne-a găsit în prelucă;
Luna înflorise ca un nenufar, în baltă.
Peste pădure, înaltă,
S-a prăbușit o stea ca o nălucă.

Împletiți - două joarde - pe mușchiul uscat,
Steaua a rămas printre fagi, departe,
Să nu ne-alunge visul din leagănul de moarte
Ce ne trudea sub vălul frunzarului plecat.