Copii cu frunți naive plecate-n jurul meu,
Cu dinți de perle-n gură, spunând: De ce? mereu.
Voi, ce punând probleme de gravitate pline,
Voiți oricărui lucru, obscur și pentru mine,
Să-i știți anume rostul, deplin, hotărâtor,
Și-n gândurile mele să scormoniți de zor;
- După plecarea voastră, copii, petrec ades
Posomorât lungi ore, ca-n loc, apoi să-mi țes,
Adânc, în minte planuri, tot ceea ce visez,
Eternele subiecte la care meditez,
La Dumnezeu, om, mâine, dreptate, nebunie,
Sistemele-mi în vrafuri, imensa schelărie,
Deodată răscolite de voi, cu nepăsare.
De întrebări naive făcute la-ntâmplare!
Deoarece-mi pătrundeți ursitele vieții
Și-mi pomeniți de anii vrăjiți ai dimineții,
De-ntâia mea speranță, de primele-mi porniri,
Veți ști, prieteni, totul din aste lămuriri!

(...)


(trad. de Ionel Marinescu)