În mine port terase fără număr.
Spre mare dau cele mai albe, gata
să plece către soare, pe catarg,
ca pânze, cu cearșafurile-ntinse,
și altele, ce dau spre câmp, doar una
spre dragoste doar una, ce munților li-i dragă,
și ea e cea care se-ntoarce-n veci.

Acolo sta și-și pieptăna iubirea
mușcata, iasomia, trandafirii
de pe balcoane, și în nopți încinse,
se desfăcea în ploaie răcoroasă.

Departe, culmile purtând povara
de stele mari, vegheau, înalt, amorul.
Când a trăit mai viu, mai îndrăzneț,
și când fu, printre flori
stropite proaspăt,
cu mai mult suflet sângele încins?

Șuier de trenuri, licăre urcau
de felinare, de verbine; muzica
din chioșcuri și din arborii aprinși
suia, și ploile
cometelor căzând, ce revărsau
în ochii dragostei, fugarele splendori.

Fu vârsta inimii cea mai frumoasă. Azi
din depărtări se-ntoarce, când din nou
eu o visez pe acest trunchi bătrân,
pe-un drum ce nu duce nicăieri.



Traducere Veronica Porumbacu