Aici își îngropară bunicii mei copila,
În loc ferit de-arșița, de viscol și de vânt.
Colinei închinară iubitul ei mormânt,
Legând de dealul rodnic și numele și-argila.
Și vremea prea fugara și fragedul destin
Al celei ce fusese — abia o zi — Florica
Azi, de fetita moarta noi nu mai știm nimica;
Dar când acum Florica, în soare aprilin,
Etern reînflorește, ceva în piept ma doare,
Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir
O fașă de bobocul plăpând de trandafir
Și-un zâmbet de lumina de fiecare floare.
Un zâmbet ce odată trăia pe buza ei
Și mă-nfior la gândul păgân și la credința
Ca trebuie naturii sa-i altoiești ființa
Pământul sa palpite ca inima, de vrei.