O, cât n-aș da s-ating în pura vale-a
desăvârșirii, timpul ca pe-o rană
din care altă mână năzdrăvană
din când în când să lepede petale...

La arborele deșertatei harpe
caricatura fiecărei ore
alunecă prin lucruri și-aurore
ca somnul după-amiezelor în șarpe.

Și crește-n mine tainic untdelemnul
mușcat pe-ascuns de-o secetă impură,
cu care-și fac suind profeții semnul
ploconitor al ducerii la gură.

Din loc în loc vitrina cu pelagră
– prin cavalerii cinici ai palorii –
aminte-aduce-și c-au trecut condorii,
și-un clown dă cu pietre-n Marea Neagră.