Suflete,-n fața ta-ngenunchi:
Urci din lut coloana gânditoare,
Mii de rădăcini și-un singur trunchi
Pentru-a lumii sevă călătoare.

Tu, ce-ți porți tumulturile sus,
Mândrele mânii aeriane,
Unic ostrov în văzduhuri pus
Aripilor ostenite pe noiane.

Și ridici minunea la zenit,
Subterane, negre reverii
Să-ți prefacă lemnu-n florării,
Leagăn pentru cerul adormit.

Cel mai mare, limpedele rod,
Dăruie-l acelui ce se suie
În a foilor cerească cetățuie
Unde-ai prins azurul în năvod,

Unde n-ajung piatră, nici braț bont,
Peste vastul vânt zvârlit avuzuri,
Să culeagă-naltele auzuri
Ochi zămislitori de orizont.

Exilatul fruct biruitor
Vârful slavei neatins îl ține,
Dar sămânța încă grea de sine
Cade-n trist pământ interior.