E numai zbor, numai uitare, un prag
pe care-l treci spre ploaia ploaie, o rădăcină
grea, amară ne duce și ne-apropie de seară
ca o putere nouă din cochilii de melci, o floare
să-ți dezmierde pasul, să alegi de unde vii,
de unde pleci și despre toate altele cuvinte
cu care învățăm ce-avem în minte, lumina
pietrelor din steiuri și din rouă, culoarea verde
cea din alb să v-o dau vouă și tot uitându-mi
numele și ceasul spre o fântână să dau obolul,
în suflet mi-e popasul, e numai zbor
în noapte și sub stele lumina picură în
grei faguri de miere, mă plec sub steaua
care va veni tăcută, din gândul meu
un cânt de alăută ce va slăvi și dorul și
ideea la ceas de taină sprijină scânteia,
sălbăticind în vorbele alese cu care poarta
înspre sferă o descui, simțuri perverse îmi tronează
sub tija-naltă-a florii o călăuză, inima culorii.
Din toate care sunt și câte vor mai fi, un ceas
adânc, un ceas de miazăzi mi-a pus sub
subțiori pelin și busuioc din fiecare zi,
fantastic joc, uitatul joc cu care spre-nserat
în vorbă gândul mi l-am presurat pe litera
de-nalt priveghi din care vin, din care mă încheg.