Atât de dulce și de castă-apărare
Stăpâna mea, când lumii se arată,
Că limba amuțește-nfiorată
Și ochiul nu-ndrăznește s-o măsoare.

Veșmânt de blândă umilință are,
Deși, în mers, se simte lăudată;
Pământului, minune+nvenerată,
Din ceruri pare, lină să pogoare.

Privirile desfată și alină,
Încât din ochi, dulceața-n suflet trece,
Și n-o-nțelege cel ce n-o încearcă;

Un duh ușure de pe buze parcă
I se desprinde+n zbor și se petrece
Spre inimă, spunându-i blând: Suspină.