Povestea crinului

Jos în vale, lângă râu,
Șade-n ierburi pân la brâu,
Ocrotit de-o tufă deasă,
Un crin alb ca o mireasă.
Cum mijește dimineța
El cu rouă-și spală fața
Și o-ndreaptp apoi sfios,
Către cerul luminos.
Floarea lui cea delicată
Numai soarelui o-arată.
Iar acesta îi trimite
Raze blânde să-l alinte.
Și petrece pe pământ
Numai el cu cerul sfânt,
Numai el cu mândrul soare
Până când, spre toamnă, moare.

Crinul e, copilul meu,
Chipul sufletului tau:
Alb, curat, privind mereu
Numai sus, la Dumnezeu!