Nici nu mai știu dacă erai frumoasă
Si nici în ce culori îți sta mai bine,
Stiu doar că amintirea nu mă lasă
Si că mi-e imposibil fără tine.

Vizionez femei nenumărate,
Femei interesante mă mai sună,
Dar rece și străin mă simt de toate
Si nu mă văd cu ele împreună.

Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,
Care-a decurs din întâlnirea noastră,
Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă
Si tu îmi faci cu mâna la fereastră.

Subtile explicații cui i-aș cere?
Tot prostul face pe interesantul
Si-n condamnarea asta la tăcere,
Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Si cum să transformăm iubirea-n ură,
De ce nu noi, ci solii să lucreze,
Si să pătăm simțirea cea mai pură,
Punând incendiul tot în paranteze?

N-aș vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,
Nici să te fac să te-ndoiești de tine,
Dar eu te-am adorat fără criterii,
Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,
Te-am apărat de bârfe și de crivăț,
Si după toată veghea ne-ntreruptă,
Cedez numai în lupta împotrivă-ți.

Si totuși tu ai fost cea mai frumoasă,
La mine-n brațe îți fusese bine,
Obsesia iubirii nu mă lasă
Si-mi este imposibil fără tine.


Din volumul "Liber să sufăr" - 2003