Ne ducem toți cîte puțin, mereu,
Către-un liman de tihnă și-mpăcare,
Poate curînd va trebui și eu
Bulendrele să-mi strîng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingași și subțiri!
Și tu, pămînt!Și voi, cîmpii ca marea!
In preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpîni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiți în apa purpurie.

Atît de multe gînduri am urzit,
Am scris atîtea cîntece visate
Și pe pămîntul trist sunt fericit
C-am respirat și c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei
Și-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor frați ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo știu că nu foșnește-n zări
Cu gîturi lungi de lebădă, secara...
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior și-mi simt adînc povara.

Acolo știu că nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume...
De asta poate mi-s așa de dragi
Toți oamenii cu care sunt pe lume.