Deci versul meu legat în largi turbane
De lănci zbîrlit, ca þeasta unei cegi,
Cu albele-i prăpăstii și capcane
De munte-opioman, nu-l înþelegi !

L-am scris, e drept, cînd ochii mei văzură
Rusalca unui iezer scandinav,
Ești însă : ritm, vigoare și măsură,
Suavii Francii duhul tău e sclav.

Încît, înadunate, calme linii
Încerc să prind filonul scump, nativ,
Privirea grea ce delegai grădinii
și chipul tău în noapte, sub masiv.

Era leirea sutei optsprezece
Cu-abia gînditul arc al buzei tors,
Cu genele străvechi în care zace
Un codru-adînc de farmec dureros.

Din goarne palide, tîrzii, cocoșul
Herald al lepădării a sunat ;
FrunziÈ™ul desei nopþi căzu sub roÈ™ul
De suliți… chipul tău e desenat.