Cu umilință tandră pe-al tău mormânt teribil,
Pe monumentul, Doamne, acesta insensibil,
Ce din risipă de-umbre, de dor și de ispită
Alcătuiește-ntreaga ta grație-ostenită,
Eu mor, eu mor ca tine, mă prăbușesc în hău,

Dar cum, răpus, mă nărui peste sepulcrul tău,
A cărui prizonieră cenușă mă îmbie,
Această falsă moartă, în care viața-nvie,
Își redeschide ochii și mă iluminează,
Mă mușcă și mă smulge o nouă moartă, trează,
Mai scumpă decât viața. O, falsă veșnicie!