Prin labirintul crimelor, prin vicii,
prin sânge, printre crini, o, ce firesc
e mersul tău și cât de tineresc,
înalt ca lumea înfruntând suplicii,

însă mereu știind că lașii, micii,
chiar de-s uriași, nu pot ce-i omenesc
să năruie, fiindcă își găsesc
în chiar făptura lor oglinda fricii...

Tu, Shakespeare, printre flăcări mă conduci...
Dă-mi mâna și arată-mi iar și iară
că omul este mai presus de duci,

că mâna este mai presus de gheară
și că pedepsitoarele năluci
din iarnă ies, suind spre primăvară.





* Poezii; 1989