Egal visînd, feștila candelei, infimă, vagă,
în colțul ei se ține de cuvînt,
pînă la termenul combustiunii
după măsura mult mai largă
a unui aer sfînt.

Cît încă mai dura-va cîntecul
nu-ți fie nici cutremurare
și nici chin.
Sînt isonarul unei arderi.
Să mai palpit?
Sau mai degrabă să apun?
Sînt în substanța mea puțin,
dar cineva-i văzduhul mare
ce-l consum.