Veneția adoarme-n valuri...
Pe când amurgul trist răsfrânge,
Pe mare-n larg și spre canaluri,
O lată purpură de sânge,
Brodată-n aur și lumină
Ca vechea-i mantă de regină!

Nimic nu mai ne-aduce-aminte
De viața ei de glorii plină,
Decât bătrânele morminte
Și catedralele-n ruină;
Și glasul mării ce străbate
Pustiul vechilor palate.

Și când Veneția blajină
Duios se tânguie de soartă,
Pe turle, blonda lună plină
S-așază-n mila ei supremă,
Ca cea din urmă diademă
Pe-o frunte de regină moartă.