O frunză, cea din urmă, s-a desprins
și-ncearcă pe spirala ce coboară
să-nvăluie-n rotitul ei cuprins
rotatul pom ce-a fost odinioară.

Dar nu-i mai află fragedul chenar,
orbăcăind prin vântul care-o poartă.
O mână care dibuie-n zadar
să-și nălucească Primăvara moartă...

Apoi, se-așterne, scurt, c-un ultim spasm...
Va povesti, ca mâine, rădăcinii
cum a pornit și cum s-a-ntors în basm
din marea aventură a luminii.