Grădina e-acum o cireadă
Lăuză, cu uger pline:
Dogorile n-au să-i mai cadă
În creștet: nici, roiuri, albine.

Își umple cu dulci fructe poala
O fată, sub crăngile joase
Prin care, o clipă, beteala
Fugarelor plete jucase.

Astfel încărcată, își este
Ei însăși materna icoană,
Dar tânărul piept dă de veste.

Că toamna ei încă-i departe
Iar rodul grădinii emană
Doar taina de care-o desparte.