"Călărim năuci spre zări necunoscute și păstrăm în cute adânci dorul întoarcerii."

I

Răsună clar amurgul prin fluere de jad,
Însângerând pe dealuri ca un păun rănit
Și cad perechi de umbre din turlele de brad,
Împreunând tăcerea cu noaptea ca'ntr'un schit.

Coboară întunerec cărările din pomi
Și trupuri necurate se saltă din nimic:
Fecioare blestemate, heliofobi și gnomi
Cu brațele răsucite și zâmbetul pitic.

II

Cresc iele dintre sălcii și joacă peste ape
Cu pasul fără zgomot trezind tăceri din prund
Și izbutind năvalnic cu brațele să sape
În întunerec falduri și gesturi fără fund.

Le vezi, frumoasă muză, cum tremură în ceață
Și bufnița cum roade lumina'n ochii ei
Vor dănțui nebune, cuprinse de viață
Ca într'un ritm al nopții necunoscut și greu.

III

Vor clocoti adâncuri în demonul din noi
Și vom privi pe geamul învăluit în vis,
Ne vom trezi besmetici sub stele de noroi,
Cu ochii către dorul în suflete închis

Mă voi desprinde 'n taină din harul omenesc
Și voi pătrunde 'n noapte călare pe-un harac;
Cu palme 'nsângerate voi încerca să cresc
Nemuritor și singur în trupul unui drac.

IV

Sunt eu nebunul negru cu coarnele 'ndoite,
Cu părul creț pe frunte în iedere șirete?
Ard ochii, frige părul crescut între copite
Și mă încurc în coada plesnită de perete.

Aud un om în mine cum plânge să-i deschid.
Și luna asta albă mă doare ca o cruce...
E frig și besnă aspră ca'ntr'un mormânt lichid!...
Și noaptea, ca o lene, așa de 'ncet se duce!...

Aștept în scorburi ude misterul dimineții,
Pândesc, ascuns de vrajă, comorile luminii,
Și mă adun cuminte în faldurile ceții,
Să mângâi aurora când își înalță crinii.