În plin azur cresc negri chiparoșii
Sus pe colină-n albul cimitir:
Cu rădăcina-n moarte stau setoșii,
Sorbind lumina fără de umbriri.

Sub piatra ce ne-acoperă strămoșii
Încheagă glia vaste înrudiri;
Tot sângeră-n tulpini rășine roșii
Și râvne vechi înalță nemuriri.

Nu-i văd tremurătorii plopi, nici ulmii
Păstorilor, nici sălciile ce plâng,
Și unde e stejarul, strajă culmii?

Cireșii au rămas să ne-nțeleagă,
Ei ce-n azur fuiorul sfânt și-l frâng
Și, drepți și duri, de morți adânc se leagă.