Te opresc, vid, să naști
din sângele meu puțin
clădire zadarnică!
Femeie fluier din care măduva s-a scos,
cancer de camfor sub mine crești
increație, neprihănită rană.
Duhorile de dimineață vin
din animale desfrânate de pădure.
Destinul meu de-al lor este legat,
mă simt pierdută ca un miros,
de nări umflate dureros adulmecat.
Astfel mânjită de sângele luptei lor,
lăsați-mă ca șuierul praștei, nelegată
de semnele a și e și o și u,
trupurile noastre care au fost încă o dată.