Am capul trist al palidei Meduze...
Năpârcile-ndoielii-n păr se-nnoadă
și sub o rece crustă de zăpadă
banchizele polare-mi dorm pe buze.

Obrazul meu e-o stranie arcadă
în ea-mi zidesc tăcerile ursuze
și din adâncuri ce mocnesc în spuze
ies lupii întrebărilor la pradă.

Iar ochii mei – magnifice safire,
înghețuri verzi – sunt platoșa ori scutul
cu care mă păzesc de amintire;

că de-i întorc, o clipă, spre ținutul
unde-am golit otrava din potire,
prefac în stânci și-n piatră tot trecutul.