Odaia creşte floare-n seară;
stăm trei la un pahar de vin,
lumina parcă e amară
şi în pahare doar venin.

Trei fraţi stăm. Cine? Ce heralzi
cu flamuri sdrenţuite-n noi
tresar? De ce în ochii calzi
lumini gerale de strigoi?

Stăm doi, căci unul a murit
din cauză – bietul! – c-a iubit.
Al nopţii ceas de miez e-aproape.
În jur, nelămurite ape.

Doi, Doamne, numai doi mai sunt,
pe frate l-a chemat
o mână de pământ.

Vezi? Stea de zori s-a luminat.
Mi-i groază: singur am rămas.

Din care vină semnul mi s-a dat
ca trupul fratelui să-l las
prefacerii în ţărnă de arat?