Piei din privire-mi!... te-ascult de îndată,
piei și din inimă!... inima-ascultă,
piei din memorie!... nu, niciodată,
gândul această poruncă n-ascultă.

Așa cum un cearcăn de umbră-i mai mare
când ea, de departe, cernită, coboară,
tot astfel făptura-mi, din grea depărtare,
în văl amintirea-ți cernită-o-nfășoară.

În orișice loc și în orișice vreme,
oriunde am râs și-am glumit împreună,
oriunde cu tine voi fi, nu te teme,
din mine, oriunde-am lăsat o fărâmă.

Când treci prin iatacul pustiu, gânditoare,
și mâna pe harfă un cânt înfiripă,
te fulgeră gândul: aceeași cântare
și lui i-am cântat-o-n asemenea clipă.

La șah, când ți-e regele prins la strâmtoare,
îți spui, deodată, căzută pe gânduri:
la jocul din urmă, aceeași mutare...
întocmai așa erau piesele-n rânduri...

La bal, când veni-va o clipă domoală,
și tu aștepta-vei un dans ce revine,
căminul zărindu-l, firida cea goală,
gândi-vei: acolo a stat, lângă mine.

Ori, luând vreo carte, în care se-arată
cum Parcele firul nădejdii îl taie,
adânc suspina-vei, pe foaia lasată,
spunându-ți: povestea lui și a mea e.

Și dacă-autorul, prin chin trecându-i,
îi unește și nu-i mai desparte –
stingând lumina, vei cădea pe gânduri:
de ce povestea nu-i reală, ca în carte?

Prin noapte, un fulger va trece, de o clipă,
și pomul foșni-va, veșted, în grădină,
la geamuri – ciurezul, bătând a sa aripă –
gândi-vei că-i sufletul meu ce suspină.

În orișice loc și în orișice vreme,
oriunde am râs și-am glumit împreună,
oriunde cu tine voi fi, nu te teme,
din mine, oriunde-am lăsat o fărâmă.