Când oasele ne-atinseră pământul
Și-n prăbușire ne-au străpuns obrazul,
Iubirea mea, nimic nu se sfârși.
O nouă dragoste veni-ntr-un țipăt
Să ne învie, să ne prindă iar.
Și chiar de-ar fi tăcut căldura
Lucrul acela care se continua
Opus vieții muribunde,
La nesfârșit s-ar fi elaborat.
Ceea ce noi văzuserăm plutind
Alături de durere
Era acolo ca-ntr-un cuib,
Și cei doi ochi ai lui ne cuprindeau
Unindu-ne într-un consimțământ abia născut.
Moartea nu mai crescuse
În ciuda unor lânuri ude leoarcă,
Iar fericirea la auzul
Prezenței noastre, nu-ncepuse încă;
Și iarba era goală, călcată în picioare.