Păduri străvechi sub lovituri,
Despotice bice de vînt,
Semețele Daciei păduri
Trufașe stau iarna sfidînd.

Aspiră luminile-soare
Un vultur planînd peste munți,
Cu vârfuri pustii, fără boare
De teamă de om, triste frunți.

Fără de seamăn e rîul,
Albastrul pămîntului meu,
Din el naște crîngul și grîul,
În cîmpul fecund, rodul greu.

Din drumu-i nimic nu-l abate,
Barierele-n cale se sparg,
Și valuri cu creste-nspumate
Se-avîntă mai slobode-n larg.

Ca vulturii, codrul bogat,
Ca rîul, ca piscul de munte,
Sub vînt lasă-ți lanul plecat,
Dar Dacie, ridic-a ta frunte!