Deasupra fratelui Ferapont stă fratele Lazăr.
Deasupra fratelui Lazăr nu mai e nimeni. El e într-adevăr foarte singur. Nu privește
nici în afară, nici înăuntru, dar vede tot. Deasupra lui
nu mai e nici un puÈ›.
El e mai trist decît însuși Christos. În fiecare zi putrezește cîte puțin și pică-n
fîntînă.
Fratele Ferapont își moaie pana
în rănile lui și își scrie psaltirea.
Rănile lui sînt limpezi ca niște fîntîni
și nu putrezesc, nici nu dor. El nu scrie.
Doar sîngele lui izvorăște din răni
și umple toată fîntîna.
Ochiul lui trist ajunge pînă la mine,
pînă la mine și glasul lui blînd; el nu m-a mustrat niciodată.
Într-una din rănile sale e și fîntîna în care scriu eu. Din cînd în cînd își deschide
ochii și-l privește pe celălalt Lazăr, cel din adînc.
Celălalt e la fel de slab ca și dînsul.