Trista substanța-a cărnii de-ar fi gând
păgubitoarele hotare-aș trece
în ciuda depărtării, aducând
faptura ta ce-n alte zări petrece.
N-ar fi nimic piciorul meu de-ar sta
departe de tărâmul ce te-ascunde,
gându-i mai sprinten și de tine-ar da
închipuindu-și cum te-arăți și unde.
O, dar că nu-s gând îmi spune gândul,
n-am cum să sar peste noian de leghe,
îmi locuiesc pământ și apă trupul,
mi-e dat s-aștept, mi-e dată numai veghe...
Pământ și apă, ce va mai pot cere?
Doar lacrima, pedeapsă și durere.