Un glas, o voce care vine de atât de departe
Că nu mai face să ne vibreze urechile,
Un glas ca o tobă, voalat,
Parvine, totuși limpede, până la noi.

Deși pare să iasă dintr-un mormânt
Nu pomenește decât despre vară și primăvară.
Ne umple trupul de bucurie,
Aprinde pe buze surâsul.

Îl ascult. Nu e o voce omenească
Ce străbate zgomotele vieții și ale bătăliilor,
Prăbușirea trăznetului și murmurul trăncănelilor.

Dar voi? Nu o auziți?
Spune “Durerea va fi de scurtă durată”
Spune “Anotimpul cel frumos este aproape.”

Nu o auziți?