Întors cu gându-n mine,
cioplesc în timp păcatul
de-a nu muri în nimeni
făr-să mă nasc vreodată.
Nu trec prin timp și toamnă,
n-adun zăpezi, nici flori,
dau timpului pomană
și tac de mii de ori.
Mă duc torent la vale
în liniști de puhoi,
chiar dacă-s flori pe maluri,
chiar dacă plec din voi.
Mă simt mai greu ca pâinea,
ca vinul nebăut,
de crește-n mine vina
și chiar de n-a crescut.
E-o liniște ce strigă
din primul început,
când zămislit păcatu-n sânge
se face lut durut.
Mai e o scânteiere
ca-n steaua ce se naște,
dar vine nu spre mine-
lumina arsă pleacă.

mart. 1985