Niciodata nu mi-e dor de mine.
Nu-s decat clipa care-si recunoaste caderea.
Sunt verbul care nu exprima
nici fiinta, nici lucrul.
Uit ca mi-am pierdut amintirile,
pietricele pe un biet drum.
Sa aplaud ceea ce ma nimiceste:
vantul, viscolul,
vointa de-a nu fi nimic?
Ce fosila se-agita
in plamanii mei?
M-am decis sa fac autopsia neantului.
Sa fiu abstract mi-e de ajuns
ca sa merit
cea mai pura absenta.