Rememoreză dintr-un jurnal, cum fac
bărbații,
numele jupâneselor cucerite: parcă răsar
scânteieri și ți se sting într-un port ireal,
marea, se știe, amplifică nostalgiile
și treptat detaliile se combină
și apar confuziile:
unde, când și cu cine? A fost curtezanul
frumoaselor, cel puțin așa a crezut; nu
le-a iertat, le-a consumat până la capăt.
Și totuși, cu anii, o neliniște îl frământă:
au, nu cumva victoriile au fost și
înfrângeri?
Au, nu cumva a fost el cel cucerit?
Oare ultima replică nu macină
soclul pe care și-a clădit reputația?