Nu-s ochii Doamnei mele rupți din soare
Nici roșul de pe buze nu-i mărgean;
Omătu-i alb, dar sînu-i oacheș pare,
Iar negrul păr sîrmos, ca de țigan.

Știu roșii, albe – roze de Damasc,
Dar fața ei nu are-așa vopsele;
Dintru-un parfum mai dulci zefiri se nasc
Decît din tot parfumul Doamnei mele.

Îmi place s-o ascult cînd îmi vorbește
Dar de un cîntec mult mai mult mă-ncînt:
Nu știu cum calcă zîna îngerește,
Dar Doamna mea pășește pe pămînt.

Și totuși jur că n-are-asemănare
Cu cele ce se cred rupte din soare!