S-au strîns în juru-i tulburi și mirați,
iar el se-nchide ca-nțelepții ; iată-l
cum dintr-ai lui se smulge, dintre frați,
și ca un fluviu curge-nstrăinatul.
Îl năpădește vechea-nsingurare,
cea care l-a crescut spre fapte-adînci ;
iar va umbla printre măslini, și-atunci
îl vor lăsa cei ce-l iubesc mai tare.

La cea din urmă cină i-a chemat
și (cum aleargă-mpușcături un stol
din lan) cuvîntu-i de pe pîini a alungat
mîinile lor: spre el, neliniștit
se-ndreaptă-n zbor și mesei dau ocol
și caută scăpare. Însă el
e pretutindeni ca un asfințit.