Colindele-s copiii celor care
din trupul nostru n-am rodit copii,
le urmărim cum cresc cu frunți de sare
și coastele, ca sarea, străvezii.
Ce crin-muiere carnea mea iubi
de te-a ivit cu clinchete amare,
colind firav? De ce când te faci mare,
din mine te desprinzi, copile? Și
de ce te-adaugi multelor himere
pe care cu mâini lacome le cer,
iar ele-s aripi de coleoptere
ori pururi schimbătoare flori de ger?
Tristețea mea? E singura avere
(care-ți rămâne ție, Leru-i-Ler...