Toamnă târzie
la noi la Lipcani,
rece ca sfecla de zahăr.
Mă trezesc dimineața
cu toate lăicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
„Mă temeam să nu-ți fie frig“,
zice mama.
Vin rudele să mă vadă,
vorbesc în șoaptă afară
ca la priveghi,
să nu-mi tulbure somnul
și țistuiesc pe cei mici
să fie cuminți.
Mă aplec să le sărut mâna,
ele și-o smulg îndărăt:
„Nu trebuie...“
rușinându-se de pământul
de sub unghii și din
crăpăturile palmelor.
O, neamule, tu,
adunat grămăjoară,
ai putea să încapi
într-o singură icoană.