Mîna dă gust acestei triste cine
Sărînd felii de pâine pământii
Suntem adînc mîncați de oboseală.

Somnul pe care-l fac e semnul
Cu care spaimele ți le descînt
Semnul de moștenire, gîtuindu-ți
Al monștrilor gît negru de pămînt.

Tu crede-mă, oricîtă piatră arsă
Te-ar chinui, priveliștea ce-mi dai
E mai cumplită ca o răstignire
Ce nu mai speră pentru oameni rai.

Mi se întîmplă să veghez veșmîntul
În umbra cărui alt trup voi viețui.
Tu crede-mă atît cît poți, acum cînd
A nu iubi sortit e a iubi.

De vorbe ca de zdrențe m-am scîrbit
Și, părăsind această încăpere,
Ea va dispare pentru totdeauna.


Din volumul "Poeme", ed. Albatros, 1977