Și sufletul
cînd vrei să-l cunoști
trebuie să privești
în alt suflet.
Străinul și dușmanul l-am văzut în oglindă.

Erau buni băieți, tovarășii; nu strigau
nici de oboseală, nici de sete, nici de
îngheț,
aveau comportarea copacilor și a valurilor
care acceptă vîntul și ploaia
acceptă noaptea și soarele
fără să se preschimbe în schimbare.

Erau băieți buni; zile întregi
asudau peste vîsle, cu ochii plecați,
respirînd ritmic
și sîngele lor colora o piele supusă.
Cîndva au cîntat, aveau ochii plecați
trecînd pe lîngă insula de cactuși, pustie,
în amurg, pe dincolo de Capul Cîinilor
care latră.

Cînd vrei să-l cunoști, spuneau,
trebuie să privești în alt suflet, spuneau
și vîslele loveau bronzul mării
în apus.
Am lăsat multe capuri, multe insule, marea
care dă-n altă mare, pescăruși și foci.
Dezolate femei, cu suspine, cîndva,
plîngeau după fiii lor pierduți
și altele blestemînd îl căutau pe marele Alexandru
și glorii îngropate în adîncurile Asiei.
Am tras la țărmuri pline de arome nocturne,
de ciripit de păsări, de izvoare ce-ți lasă-n palme
amintirea unei mari fericiri.
Dar nu se terminau călătoriile.
Sufletele lor s-au făcut una cu vîslele
cu austera față a provei,
cu dîra timonei,
cu apa dispersîndu-le chipul.
Tovarășii au sfîrșit rînd pe rînd
cu ochii plecați. Iarăși vîslele lor
spun locul unde dorm în nisipuri.

Nimeni nu-i mai știe. Dreptate.