Razele lunii,
Molcom căzând,
Apele mării adânci nu turbură.
Sufletul meu
A șoptit:
Te iubesc.

Dar șoaptele sufletului,
Molcom căzând,
Apele adâncii tăceri nu turbură.

Atunci
Prin întomnare,
Ai plecat,
Lăsându-mi sufletul gol,
Ca toamna,
Atotveștejitoare.
Când te-ai desprins de mine,
Am rămas
Ca un copac,
Din care cea din urmă frunză
Au luat-o
Vântul,
Toamna,
Vremea…
Mi-am dojenit sufletul
Că nu m-a lăsat să-ți vorbesc…

Ai revenit,
Ca un ecou, mult prea îndepărtat,
Al acelei îndepărtate nopți
Buzele mele au spus:
Te iubesc. De-atunci,
N-ai mai plecat.
Mi-am dojenit sufletul,
Că nu m-a lăsat să tac.
Și-am plâns, - prea târziu.