Un fir de iarbă îi spune unei frunze veștede: „Ce zgomot faci când cazi! Ai reușit să îmi împrăștii toate visele de iarnă.”
Iar frunza veștedă răspunse indignată: „Jos te-ai născut și tot jos îți duci zilele! Lucru lipsit de melodie ce ești! Tu nu trăiești la înălțime, și-a vântului cântare nu te-atinge.”
Apoi frunza tomnatecă se așternu pe pământ și adormi. Dar la venirea primăverii se trezi din nou – acum, ca fir de iarbă.
Și-apoi, când fu încă o dată toamnă, iar de deasupra coborau prin aer frunze veștede, ea spunse pentru sine: „Oh, frunzele astea! Atât de zgomotoase! Îmi împrăștie visele de iarnă.”